Iov

17. fejezet

Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.

Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.

Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Căci le-ai încuiat inima în faţa priceperii. De aceea nici nu -i vei lăsa să biruie.

Cine dă pe prieteni să fie prădaţi, copiilor aceluia li se vor topi ochii.

M`a făcut de basmul oamenilor, şi ca unul pe care -l scuipi în faţă!

Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sînt ca o umbră.

Oamenii fără prihană sînt înmărmuriţi de aceasta, şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit.

Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel cu mînile curate se întăreşte tot mai mult.

Dar voi toţi, întoarceţi-vă, veniţi iarăş cu cuvîntările voastre, şi vă voi arăta că între voi niciunul nu e înţelept.

Ce! mi s`au dus zilele, mi s`au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atîta iubire în inima mea…

Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina, cînd întunerecul a şi venit!

Cînd Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, cînd în întunerec îmi voi înălţa culcuşul;

cînd strig gropii: ,Tu eşti tatăl meu!` Şi viermilor: ,Voi sînteţi mama şi sora mea!`

Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea?

Ea se va pogorî cu mine la porţile locuinţei morţilor, cînd vom merge împreună. să ne odihnim în ţărînă.”

Könyvek